Recomand cartea Elenei Stancu și a lui Cosmin Bumbuț pentru modul firesc și empatic în care se apropie de oamenii pe care îi întâlnesc în drumul lor. Vei citi despre viața lor în rulotă, despre copii victime ale violenței, despre persoane fără adăpost, despre căldărari, despre alți oameni de pe alte meleaguri, care au ales să trăiască într-o rulotă, despre deținuți ș.a.
Elena scrie foarte bine, iar fotografiile lui Cosmin sînt grozave. Pe măsură ce vei citi cartea, ți se va părea firesc și necesar modul în care ei au ales să-și împartă munca ”de birou”. Fotografiile spun povestea lor, dar vei vrea să o citești pe cea scrisă de Elena.
Dacă ești preocupat de asistență socială, vei avea ocazia să înțelegi importanța rolului tău în comunitatea în care îți desfășori activitatea. Și despre cum modul în care tu relaționezi cu oamenii va putea, câteodată, să depășească limitele sistemului în care lucrezi. Elena și Cosmin întâlnesc destui asistenți sociali, iar descrierea pe care o fac acestor specialiști e printre cele mai bune din câte am citit. Pentru că ei prezintă activitatea asistentului social din perspectiva zonei geografice în care acesta lucrează, a instituției de care aparține, dar și a personalității lui.
Ca să vă faceți o idee despre oamenii pe care ei îi întâlnesc, dar și despre cine sînt Elena și Cosmin, mai jos redau un fragment din capitolul ”Părinții din România nu-și bat copiii”:
„Cristina nu știe să scrie și să citească, nu știe lunile anului și zilele săptămânii, nu știe ceasul, nu știe ce vârste au copiii ei și nu știe banii. Nu știe unde-i Bucureștiul, de unde i-am spus că venim, nu știe în ce an suntem, nu știe că afară din Mironeasa se întinde o lume întreagă pe care ea n-o va cunoaște niciodată. Când o întrebăm ceva, o cheamă pe Nicoleta, fata ei de 12 ani, să ne răspundă.
Cosmin vrea să fotografieze copiii când se pregătesc să plece la școală și Cristina ne spune să venim când răsare soarele. La ora asta toată familia doarme dusă. Copiii sunt împărțiți în paturi după vârste; cei mici, care fac pipi în pat, dorm împreună și nu poartă pampers. În casă miroase a urină și a umezeală. Cosmin stă în genunchi ca să-i fotografieze și blugii lui se îmbibă cu lichidul din covor.
Copiii coboară buimaci din pat, neobișnuiți să se trezească la ora asta. Cristina toarnă apă într-un lighean unsuros și-i spală pe față pe cei mici, iar ei încep să urle și să se zbată când simt apa rece. Femeia le întinde stratul de jeg pe gât și pe urechi și îi șterge cu un prosop murdar, a cărui culoare inițială nu se mai distinge. În aceeași apă se spală Nicoleta și Ștefan, apoi băieții și fetele mai mari și, ultimul, Marcel. Se șterg toți cu același prosop cu care ieri Cristina ștergea vasele.
Cristina are doar trei ouă pe care le prăjește într-o crăticioară în care înmoaie multă pâine. Cei mici molfăie încet pâinea cu ou primită de la mama lor. Nicoleta și Ștefan mănâncă cu mâinile direct din crăticioară, apoi le-o întind fraților mai mari. Resturile le înghite grăbit Marcel, care merge să lucreze cu ziua la un vecin. Cristina nu mănâncă nimic, , nu-i este foame, spune ea.
Cosmin s-a oprit din fotografiat și eu m-am lipit de pragul ușii. Respir adânc, pentru că mirosul din casă mi-a ajuns în stomac și îmi răscolește mațele. O familie de 10 persoane împarte trei ouă și noi suntem aici ca să spunem povestea lor dureros de banală, care se repetă în alte sate românești, în alte familii cu opt, nouă. zece copii care împart trei ouă fără nici un martor, departe de ochii celor care ar putea zice că viața acestor oameni e o dramă, că atunci când trăiești într-o bulă de sărăcie nu poți să ieși singur de acolo”.
(Acasă, pe drum. 4 ani teleleu. Elena Stancu și Cosmin Bumbuț, Editura Humanitas, București, p. 183).
Despre activitatea Elenei Stancu și a lui Cosmin Bumbuț aflați, pe îndelete, pe site-ul lor: https://teleleu.eu/.
