Înainte să treacă pragul, a pus mâna pe tocul uşii, şi-a îndreptat trupul mult prea slăbit deja, spre sufragerie şi mi-a spus: „Să ai grijă de tine, Oni tată!” Nu am putut să-i spun nimic, am rămas înţepenită pe canapea. Nu ştiu de ce, nu ştiu cum… În câteva zeci de secunde stăteam în uşă şi îi strigam pe scări în jos să aibă grijă ce face prin curte, că mă duc sâmbătă să-l văd…Peste două zile m-a sunat taică-miu să-mi spună că tataie a murit, să pregătesc bagajele mele şi ale lui frate-miu că vine să ne ia. Am închis telefonul, am făcut bagajele şi am aşteptat. Pe frate-miu să ajungă de la şcoală. Pe tati să vină să ne ia. Nicio lacrimă, niciun nod în gât. Nimic. Mă gândeam doar că trebuie să o sun şi pe maică-mea să o întreb ce trebuie să cumpărăm, să nu uităm nimic. Şi voiam să ajung mai repede la ţară.

Până la înmormântare nicio emoţie nu a fost mai acută ca furia. O furie generalizată îndreptată împotriva tuturor. Nu suportam să aud condoleanţe interminabile, încurajări, urlete…îndeosebi din partea vecinilor sau a unor cunoscuţi ai lui tataie pe care eu nu-i văzusem niciodată…Toleram şi chiar îmi făceau bine o îmbrăţişare, o strângere de mână, sau ajutorul concret pentru a finaliza toate pregătirile pentru înmormântare.

După trei zile pline, mult prea vii şi obositoare, curtea a rămas pustie, mamaie îmi părea şi mai mică, şi negrul nu o prindea deloc.

În seara aia am plecat înapoi la Vâlcea. Tot împreună cu frate-miu. A doua zi aveam teză la engleză. Am repetat toată noaptea şi eram furioasă pe mine că aşa de repede dau întâietate vieţii, în toată normalitatea ei, înfiorător de banală! Aşa mi-am trăit eu, în acele zile, la acea perioadă, pierderea.

Sînt aproape 9 ani de când a murit tataie. L-am plâns, l-am căutat în toate locurile în care mergea, în toate gesturile care îmi aminteau de el şi mai ales, nu l-am uitat. În nicio zi.

O să citiţi textul ăsta marţi dimineaţa, când cele 3 zile de doliu naţional se vor fi terminat, când la ştiri tragedia de vineri seara va începe să se reducă la numere: X morţi, Y în stare critică, Z cu o stare generală stabilă ş.a., când activităţile zilnice îşi vor cere răspicat dreptul, iar discuţiile pe subiect se vor reduce considerabil. Sînt în asentimentul lui Yalom (2011, 12) când zice că „nu este uşor să trăieşti fiecare moment al vieţii având conştiinţa morţii. Este ca şi cum ai încerca să priveşti soarele drept în faţă: nu poţi rezista mult”. Dar putem să păstrăm active acele resurse pe care ni le-am (re)descoperit în aceste zile şi care pot însemna atât de mult pentru cei care şi-au pierdut copiii, fraţii, iubiţii, prietenii, cunoscuţii; pentru cei ai căror copii, fraţi, iubiţi, prieteni, cunoscuţi sînt în spital, pentru cei care se află pe patul de spital, pentru cei care au reuşit să scape teferi din incendiu şi care acum se pot confrunta cu emoţii precum vinovăţia şi ruşinea!

Nu o să scriu aici şi acum despre specificul intervenţiei în criză în asistenţă socială. Asistenţii sociali obţin informaţii de bază în acest sens chiar din timpul formării iniţiale, există asistenţi sociali specializaţi în acest domeniu şi asistenţi sociali care deţin expertiza necesară de a oferi pregătire în acest sens. O să amintesc însă că o contribuţie majoră la dezvoltarea acestui tip de intervenţie au avut Lindemann şi colegii săi de la Spitalul General din Massachusetts care au oferit sprijin celor care în 1942 au fost afectaţi de incendiul dintr-un club de noapte din Boston – Cocoanut Grove (www.cocoanutgrovefire.org).

În perioada următoare, psihologii şi terapeuţii specializaţi în traumă, şi asistenţii sociali pot avea un rol definitoriu în vieţile celor afectaţi, în mod direct sau indirect, de incendiul din Colectiv. Să nu uităm şi de puterea grupurilor de auto-ajutorare pe care le putem organiza pentru ei sau la a căror organizare putem contribui. E nevoie de suport pe termen lung, îndeosebi dacă avem în vedere recuperarea celor arşi şi numeroasele operaţii ce vor urma. Şi mai e nevoie de decenţă şi constanţă în oferirea sprijinului. Să fim prezenţi şi când lumina reflectoarelor se va stinge, impactul emoţional se va diminua, iar ceea ce trăim acum va deveni „tragedia care a avut loc într-un club de noapte bucureştean în octombrie 2015”…o altă tragedie…