MarianaAud adesea oameni spunând despre semeni de-ai lor: „Cum este cu putinţă ca o mamă să-şi abandoneze propriul copil?”

Am căzut adesea şi eu în această capcană când mi-am început profesia de asistent social. Era un soi de enigmă, de frământare. Luni de zile mi-a răsunat în minte întrebarea: oare ce-i determină pe oameni să-şi părăsească proprii copii?

Aproape zilnic îi aveam în faţă, ba mai mult, trebuia să le vorbesc cu blândeţe şi fără să-i judec, despre consecinţele abandonului asupra formării personalităţii copilului, să explorăm împreună alte posibilităţi de a ieşi din situaţia dată fără a recurge la această ultimă soluţie cu costuri imense de ambele părţi. În 99% din cazuri era zadarnic discursul meu. Atunci când ajungeau la noi, erau deja hotărâţi.

Glasul conştiinţei mele îmi spunea că nu trebuie judecaţi, dar firea mă cam oprea s-o fac. Aşadar m-am frământat iar şi iar, după care am hotărât să trec la analiza amănunţită a lucrurilor. După ce-am adunat datele, iată care au fost concluziile: poţi judeca o mamă care a născut un copil „din flori” într-un sat unde toată lumea consideră acest lucru ca fiind ofensă la adresa comunităţii? Sau poate poţi judeca fiica unui tată consumator de alcool de la ţară, care seara, venind pe o uliţă întunecată a satului a fost abuzată, şi nu o singură  data. Sau poate o femeie mai puţin înzestrată şi care nu reuşeşte să-şi câştige pâinea nici măcar pentru ea? Sau o studentă cu un tată suferind de o boală cardiacă gravă care ne-a rugat insistent să nu-i fie anunţat tatăl atunci când şi-a dat copilul spre adopţie, pentru ca apoi să alerge înnebunită pe străzi în căutarea copilului ei?

Cel mai revoltător mi s-a părut atunci când unui tânăr instituţionalizat cu vârsta de 16 ani i s-a amputat un picior din cauza unei boli extrem de grave, iar mama, fiind contactată în vederea acordului pentru intervenţie, dar şi cu intenţia de a-i fi aproape fiului ei în acel moment extrem de dificil, ne-a spus:  ͈n-am bani de drum” şi nu s-a prezentat. Mama îl abandonase încă din mternitate, iar de atunci nu l-a mai vizitat niciodată.

M-am întrebat atunci: este posibil? Şi mi-am răspuns: da, este posibil, stă în firea omului să pună distanţă, chiar şi atunci când este vorba de mamă şi copilul ei. Deci zicala,  ͈ochii care nu se văd se uită” este cât se poate de reală.

Tot în acest context, am să vă spun povestea Ninei, o fată care la 18 ani  ͈trebuia” redată în familie.

Nina era un copil instituţionalizat de la naştere, cu multe urme de tăieturi pe antebraţ, masculinizată, cu voce groasă şi gata oricând să sară la bătaie cu oricine ar fi provocat-o câtuşi de puţin. Deşi aveam cumplita misiune s-o las în familie „cu orice preţ”, tot drumul m-a rugat şi m-a pus să-i promit că n-o s-o las acolo, acasă la rudele ei pe care nu le-a cunoscut niciodată. I-am promis, ţinând-o strâns de mână, că voi ţine cont de dorinţa ei.

Era iarnă, în apropierea sărbătorii Crăciunului şi eu împreună cu câţiva colegi eram într-un microbus, care trebuia să ne lase undeva la 60-70 km de Sibiu. Afară fulguia, iar fraţii Ninei locuiau într-o căsuţă sărăcăcioasă din chirpici, pe-un deal la marginea satului, destul de aproape de pădure. Într-un final am ajuns. Nina tremura şi mă ruga cu lacrimi în ochi să n-o las acolo. Am încercat s-o destind, ma strângea de braţ iar eu îi întăream promisiunea făcută pe drum repetându-i c-o să rămână acolo doar dacă asta-şi doreşte.

A fost extrem de emoţionant totul. O după – amiază dinaintea Crăciunului, o casă mică pe-un deal, miros de fum de la focul făcut cu lemne şi multă lume în două cămăruţe, femei şi copii, toţi dornici s-o cunoască pe Nina. Ne-am înghesuit cu toţii în cele două camere, mi-au oferit un scaun pe care au aşezat o pânză cusută de mână cu multă migală. Pânza era menită să fie aşezată la loc de cinste pe perete, însă aşa-şi puteau arăta ei recunoştinţa pentru prezenţa noastră acolo. Femeile, în aşteptarea fraţilor, au chemat-o să fumeze împreună cu ele, acesta fiind unul din puţinele lucruri pe care puteau să le împărtăşească cu ea, apoi i-au dat nişte haine vechi.

Se învârteau în jurul ei şi o priveau ca pe-o minune căzută din cer. Îmi tot spuneau că se simt ca la emisiunea „Surprize, surprize” şi că eu chiar semăn cu Andreea Marin.  Când au venit şi fraţii de la pădure, întregind acel tablou minunat dinaintea marii sărbatori, au plâns cu toţii în hohote şi s-au îmbrăţişat.

Nina s-a întors cu noi, dar mai întreagă decât venise, dornică să-şi mai viziteze şi cu altă ocazie familia.

…………………………………………………………………………………………………………………………………….

Toleranţa este principala calitate pe care trebuie s-o deţină un asistent social şi puterea de a nu judeca, de a căuta în fiecare om scânteia divină, de a aduce argumente în favoarea lui. Asta e principala lecţie, şi cea mai frumoasă totodată, pe care am primit-o de la beneficiarii cu care am lucrat de-a lungul timpului.

Ii mulţumesc lui Dumnezeu că m-a aşezat în acest context.

 

Mariana Lefter – Kokîrkă este asistent social. Şi-a început activitatea în 2000 în cadrul DGASPC Sibiu, iar din 2003 face parte din echipa DGASPC sector 4. În prezent lucrează cu copiii din cadrul Centrului de Zi pentru Recuperare Copil cu Dizabilităţi „Harap Alb”.