De ce fac studenţii la Asistenţă Socială practică? Dacă ar fi să mă iau după toţi ochii daţi peste cap, pufniturile, zâmbetele pline de ironie sau abţinerile nervoase pe care le-am văzut până acum, chiar nu-i înţeleg rostul! Ce dacă toată lumea („bună, cu tradiţie în asistenţă socială”) are prevăzute stagii de practică în formarea asistenţilor sociali?! Indigenizarea asistenţei sociale (şi nu numai, vedeţi discursul centrat pe indigenizarea psihosociologiei, psihologiei etc), ca profesie şi domeniu ştiinţific, e o preocupare actuală. „La noi, în România, studenţii la asistenţă socială nu fac practică!”. Vă închipuiţi impactul unei astfel de afirmaţii în contextul unei conferinţe internaţionale în domeniu? Şi vii cu argumente. Poţi chiar să invoci zicala „teoria ca teorie, dar practica te omoară!”

…în anul 2008 am făcut primul stagiu de practică, în anul I de facultate, pe semestrul II. Grupa din care făceam parte a fost repartizată în cadrul unei instituţii publice de asistenţă socială (DGASPC). Eu am nimerit la Serviciul Asistenţă Maternală. În prima zi, pe holurile instituţiei, am semnat acordurile de confidenţialitate, a văzut fiecare pe unde e poziţionat biroul serviciului în clădire şi am plecat acasa: „Ne vedem săptămâna viitoare!”. „Săptămâna viitoare”, crispată să nimeresc din prima adresa şi să nu care cumva să întârzii (puneţi la socoteală şi un amalgam de emoţii), am prima zi de practică. Îndrumătorul meu mă aştepta (am aflat ulterior, la cursuri, că alţii uitaseră de întâlnirea cu colegii mei. Eu mă număram printre studenţii „norocoşi”). M-a întrebat ce ştiu de asistenţa socială, dacă cunosc legislaţia în domeniul protecţiei copilului şi a concluzionat: „Aha! Nu ştiu ce faceţi voi acolo la facultate!” La următoarea întâlnire, mă aşteptau, pe birou, actele normative specifice serviciului asistenţă maternală: „Să te uiţi şi tu pe ele şi mă întrebi unde nu înţelegi!” şi un dosar: la fel, ca să mă uit şi eu pe el. Cred că la un moment dat şi-a dat seama că e prea linişte în birou şi m-a întrebat: „cine a stabilit măsura plasamentului: comisia pentru protecţia copilului sau instanţa?” Cred că mi s-a luminat toată faţa când i-am spus „nu ştiu!”. Aşa am aflat ce înseamnă măsură de protecţie specială şi ce măsuri de protecţie specială prevede legea, când, cum şi cine le stabileşte. Apoi mi-a „tradus” actele normative pe care mi le printase, adică mi-a descris serviciul asistenţă maternală, în termeni de resursă umană implicată, categorii de beneficiari, procedură de lucru, servicii şi beneficii sociale pe care le furnizează. La întâlnirile următoare am aflat legătura dintre serviciul asistenţă maternală şi celelalte servicii din cadrul direcţiei şi cum funcţiona la momentul respectiv direcţia, am însoţit asistenţi sociali la vizite în teren şi am observat modalităţi de operaţionalizare a unor concepte temeinic studiate la cursuri: empatie, ascultare activă, relaţia de încredere cu beneficiarul etc. Am ajuns şi la discuţii despre ce înseamnă să fii asistent social în România: satisfacţii personale şi profesionale, dar şi obstacole în exercitarea profesiei, transformate în nemulţumiri destul de puternic conturate.

Am făcut mai multe ore de practică decât prevedea programa, ore pentru care m-am pregătit de fiecare dată şi la evaluare, mi-a fost clar că aveam pentru ce să fiu evalută! Învăţasem. Evoluasem. Şi, totuşi, nu văzusem decât ce înseamnă să fii asistent social în cadrul unui anumit serviciu de la nivelul DGASPC şi dintr-o anumită zonă: un sector al municipiului Bucureşti!

Colegi de-ai mei au avut două întâlniri de practică: pe hol, la semnarea acordului de confidenţialitate şi în birou, la primirea fişei de evaluare! Restul, discuţii telefonice: „Dacă vezi că e prea frig mâine, nu mai veni, că stai departe! ” etc.

Fiecare dintre dumneavoastră (student, îndrumător de practică din instituţie sau din facultate) ştie cum se raportează la stagiile de practică. Şi cred că are şi propriile argumente.

Cât despre mine, eu am fost „norocoasă” în toţi cei trei ani de facultate. Ştiţi foarte bine de ce pun ghilimele. Un student la asistenţă socială are cu ce şi are şi de la cine să înveţe pe durata stagiilor de practică. Depinde ce. Unii dintre colegii mei au înţeles că „asistenţii sociali din direcţii sunt mai rău ca funcţionara de la poştă!”, că în centrul de zi rolul asistentului social e să facă teme, că e „un after school, de fapt!” (grozăvia atinge cote maxime când o auzi din gura unui îndrumător din facultateL) şi mai ştiţi şi voi ce se spune. Lista e lungă. De cealaltă parte, asistenţii sociali care coordonează stagii de practică rămân la concluzia lor: studentul nu e interesat, nu ştie, nu vrea (adăugaţi voi complementul).

În primul an de facultate, studenţii sunt întrebaţi de motivele pentru care au ales facultatea de asistenţă socială. Şi auzi răspunsuri precum: „îmi place să lucrez cu oamenii”, „îmi plac copiii!”, „am făcut voluntariat şi mi se pare frumoasă profesia!”, „mă cunosc destul de bine şi cred că această profesie mi se potriveşte!” sau „vreau să mă cunosc” ş.a.

I-aţi întrebat, în al doilea semestru sau la începutul anului II de facultate, ce răspund familiei, prietenilor sau cunoscuţilor la întrebarea: „la ce facultate eşti?”