„A vedea cu ochii altuia, a auzi cu urechile altuia, a simţi cu inima altcuiva. În acest moment, aceasta mi se pare cea mai corespunzătoare definiţie a ceea ce numim simţire socială” – Alfred Adler

Am avut un exerciţiu la un curs ȋn care am ȋncercat să joc rolul unui adolescent pe care ȋl consiliez ȋn cadrul asociaţiei unde ȋmi desfăşor o parte din activitatea profesională şi mi-a fost destul de greu să intru ȋn rol. Am ȋntâmpinat dificultăţi pentru că există diferenţe ȋn ceea ce priveşte schema sau sistemul de valori dintre mine şi tânăr, a logicii private. Ideea exerciţiului era să redau cât mai mult şi ȋntr-un mod cât mai aproape de autentic aspecte ce ţin de identitatea tânărului şi ce simte el. Tot vorbind despre cum ar fi să ne punem ȋn papucii altor persoane şi să empatizăm astfel cu acestea, mi-am dat seama că practic nu prea reuşim să facem acest lucru. Cred că avem nevoie de un astfel de exerciţiu din când ȋn când. Punem etichete, avem prejudecăţi, criticăm, judecăm şi prea puţin empatizăm. După ce ȋncerci şi papucii altora, tot la ai tăi te intorci pentru că este mai confortabil, familiar, autentic, ȋnsă se activează ceea ce Alfred Adler a numit simţire socială.

stefania-dudauPentru unii dintre părinţii cu care am discutat ar ȋnsemna mult ca cei mici să dobândească, să ȋşi ȋnsuşească o parte din sistemul lor de valori. Acesta ar fi unul dintre cele mai mari complimente sau recunoaşteri pe care le-ar primi pentru că ar ȋnsemna că au fost părinţi buni şi că au insuflat valori bune copiilor lor.

Identitatea se transmite cumva ȋn mod firesc de la o generaţie la alta, astfel ȋncât ȋn general copiii ȋşi ȋnsuşesc măcar câteva dintre trăsăturile pe care le au ȋn comun cu părinţii lor, ce ţin de schema valorilor de care aminteam mai sus. Acest concept a fost denumit de către Andrew Solomon a fi identitate verticală: limba vorbită, religia, etnia, naţionalitatea, culoarea pielii, părul blond, părul roşcat, tenul alb, faptul că eşti asiatic şi ai trăsături asiatice, faptul că ești evreu , s.a.m.d. Toate acestea intră ȋn ceea ce ţine de normal, acceptat, cunoscut, agreat, tolerat.

Atunci când un copil are trăsături atipice, caracteristici sau o singură caracteristică fie ea ȋnnăscuta, fie dobândită pe parcurs, ce sunt străine schemei de caracteristici sau de valori ale părinţilor lor, se ȋncadrează ȋn ceea ce Andrew Solomon a denumit a fi identitate orizontală. Aici intră tot ceea ce este diferit faţă de ceea ce este acceptat, tolerat, agreat, cunoscut: identitatea gay, dizabilitatea fizică, geniul, autismul, dizabilitatea mintală, un copil conceput ȋn urma unui viol, un copil surd, nanismul, etc.

Dacă ȋn cazul identităţilor verticale există acceptare şi respect, cele orizontale sunt percepute a fi defecte. Menţionez faptul că se pune accentul pe ideea de defect, adică mai mult decât o imperfecţiune.

Ȋnsă, totul poate fi şi altfel. Mie ȋmi place să observ calităţi la oameni ȋn general şi ȋmi place să ȋncurajez aceste calităţi. Cred că un defect privit dintr-un alt unghi se poate transforma ȋn calitate sau poate duce către o calitate ȋncă neconştientizată sau neexploatată. Și mai cred ȋn curajul de a fi imperfect.

De cele mai multe ori, eticheta atribuită reflectă mai mult un disconfort, o dificultate a părintelui de a accepta, decât a copilului. Practic, primele reacţii, primele interacţiuni părinte-copil influenţează modul ȋn care copilul respectiv se va vedea pe sine ulterior sau cum ȋşi va crea imaginea de sine. Iniţial, atunci când ai un copil diferit faţă de tine şi schema ta de valori, norme, viaţă până la urmă, nu prea ştii cum să abordezi situaţia. Primul impuls este să respingi pentru că nu ştii ce trebuie să faci. Ȋn altă ordine de idei, părinţii cu un statut socio – economic ridicat tind către perfecţionism şi doresc să aibă copii cu foarte multe calităţi, de altfel calităţi considerate de ei a fi calităţi. Este destul de dificil pentru ei să accepte defectele. Diferenţele unesc pentru că ele ȋnseamnă şi cunoştinţe pe care este necesar să le dobândeşti pentru a şti ce ai de făcut, exersarea unor competenţe, implică acţiuni, iar toate acestea duc la o legatură cu multă conectare ȋntre copil şi părinte. Ȋnsă, pentru a ajunge aici este necesar să accepţi, să fii interesat, să te implici, să creşti doza de toleranţă şi să ai cunoştinţe.

Fiecare copil are calităţi, indiferent de ce este considerat a fi diferit la el sau dacă există asemănări părinte-copil. Ele se pot vedea ȋn acţiunile lor, pot fi neconştientizate sau neexploatate, ȋnsă de fiecare dată contează cum reacţionezi, cum ȋncurajezi şi cum iubeşti.

Dacă ne-am imagina un borcan al calităţilor pe care am vrea să le vedem dezvoltate ȋn timp la copii, acesta ar putea conţine: amabilitate, responsabilitate, cumințenie, să fie capabil să rezolve probleme şi nu doar de matematică sau de fizică, să fie cooperant, să fie silitor/conştiincios, să fie isteț, să fie descurcăreţ, să fie respectuos, să fie consecvent, să fie vesel, empatie, altruism, curaj, prietenie, toleranţă, să se adapteze uşor, să fie bun, să fie generos, să fie sincer cu el ȋn primul rând şi apoi cu ceilalţi, să aibă libertate ȋn alegeri şi să fie conştient de acest lucru, să aibă răbdare, să fie darnic, să fie calm, să aiba forţă interioară, s.a.m.d

Adler considera că fiecare persoană este o componentă a comunităţii sociale, astfel ȋncât nevoia noastră primară este aceea de a aparţine, de a avea un loc ȋn comunitate. Atunci când ȋncercăm să ȋnţelegem sau atunci când facem referire la dezvoltarea copilului ȋn cadrul familiei, principiul cel mai important de adus ȋn atenţie este apartenenţa. Toţi indivizii sunt motivaţi să aparţină sau să simtă că au o legatură cu familia, comunitatea, societatea. Copilul caută indicii, mesaje, face observaţii care ȋl ajută să simtă că aparţine. Primele mesaje, indicii, observaţii au loc ȋn cadrul familiei, tocmai de aceea este importantă atmosfera familiei şi valorile acesteia. Nevoia de a aparţine leagă oamenii ȋntre ei. Dacă un copil creşte având certitudinea că aparţine şi că are un loc important ȋn familie, ulterior va contribui şi el, astfel apare interesul social. Interesul social ajută la ȋntărirea curajului ȋn diverse forme, exemple, modele.

Ȋn psihologia adleriană, există conceptul sau principiul celor 4 „C” esenţiali: conectat, capabil, contez, curaj. Copiii au nevoie să fie ȋntr-o permanentă legatură cu familia, părinţii, cei apropiaţi lor, să existe o conectare. Apoi să se simtă capabil să realizeze lucruri, să ȋncerce, să ȋnveţe, să aibă grijă de el ȋnsuşi. Totodată, copilul are nevoie să se simtă apreciat, valoros, acceptat. Și apoi să fie ȋncurajat ȋn a fi curajos. Mai pe scurt, să se simtă iubit ȋntr-un mod autentic.

De asemenea, copilul care a crescut într-o familie unde s-a simțit egal cu ceilalți membrii, se va simți ulterior ca o parte egală a comunității, a societății s.a.m.d.

Un stil parental care ajută la dobândirea calităţilor enumerate mai sus ȋn borcanul calităților este cel al democraţiei. Părinţii caută să ȋncurajeze comportamentele utile ale copilului, iar atunci când apar comportamente nepotrivite, folosesc metode pentru a opri utilitatea acestor comportamente. Câteva principii sau elemente ale acestui stil ar fi: evitarea capcanelor ȋnvinuirii, retragerea din lupta de putere copil-părinte, părinţii le permit copiilor să ȋnveţe din propriile lor greşeli, aplică consecinţa logică şi consecinţa naturală (vezi Ghidul părintelui curajos, Cindy Walton-McCawley).

Fiecare copil este unic, deci surprinzător ȋn felul lui. Fiecare copil are borcanul lui de calităţi, chiar şi cei consideraţi a fi diferiţi. Cu atât mai mult ei pot fi surprinzători pentru că de la ei ȋnveţi curajul de a fi imperfect ȋn fiecare zi. Iar acest lucru te face să te ataşezi şi să ȋi iubeşti ȋntr-o formă autentică, să apreciezi fiecare progres oricât de mic ar fi şi să simţi cu adevărat ce ȋnseamnă să fii ȋn papucii lor.

 

Ștefania Dudău: Sunt psihoterapeut, însă am la bază asistenţa socială, un domeniu care m-a ajutat să îmi exersez abilități de-a lungul timpului prin faptul că am lucrat în mod direct cu mai multe categorii de beneficiari. Tot asistenţa socială mi-a oferit provocări, motivaţie şi m-a ajutat să simt că am o contribuţie şi aici vorbim tocmai despre interesul social. Cred că de fapt interesul social m-a determinat să nu mă îndepărtez de acest domeniu. În prezent, îmi desfăşor o parte din activitate la SOS Satele Copiilor, în cadrul Comunităţii de Tineri Nr. 1, unde lucrez cu adolescenţi. Cealaltă parte a activităţii profesionale ține de psihoterapie. Îmi place acest domeniu pentru că îmi oferă ocazia de a-mi exersa curajul de a fi imperfect aproape zilnic şi pentru că este mai puţin despre statut, imagine, popularitate sau faimă, și mai mult despre empatie, interes social, curaj şi valorile care contează de fapt…

Pe Ștefania o găsiți și pe blogul ei: https://www.facebook.com/blogulluistef/.